Despre mine
Sunt Ana Iftodeanu, psiholog clinician sub supervizare și psihoterapeut în curs de atestare.
Iau foarte în serios profesia asta și, mai ales, omul din fața mea. Nu cred însă că terapia trebuie să fie rigidă sau solemnă ca să fie profundă. În ședințe putem să vorbim despre lucruri grele, să râdem, să ne oprim când ceva nu se leagă și să ne uităm împreună la lucrurile pe care poate e mai ușor să le ocolim.
Nu cred că rolul meu este să-ți spun cum să-ți trăiești viața și nici că eu știu mai bine ce e bine pentru tine. Pot să pun întrebări bune, să observ ce se repetă, să te ajut să te uiți dintr-un alt unghi și, uneori, să țin minte exact lucrul pe care sperai că l-am uitat de acum șase ședințe. :))
Felul în care fac terapie vine și din felul în care văd viața. Nu cred că orice suferință trebuie transformată repede într-o lecție, că orice pierdere trebuie „depășită” sau că există mereu o explicație care face lucrurile mai ușor de dus.
Am un respect enorm pentru suferința umană. Încerc să nu mă grăbesc s-o repar, s-o cosmetizez sau s-o fac să dispară. Uneori lucrurile sunt pur și simplu grele. Și cred mult în capacitatea omului de a găsi, totuși, o cale prin ele — chiar și atunci când nu știe încă unde duce.
Poate de asta mă întorc atât de des la fragmentul ăsta din Iona, de Marin Sorescu:
„O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la un liman.”Marin Sorescu, Iona
Cam așa văd și eu experiența noastră pe Pământ. Nu că va fi mereu ușor, nu că există de fiecare dată o soluție cosmetică, ci că uneori continuăm cum putem până apare, în sfârșit, un liman.